5 Însemnări: Irène Némirovsky

Arestată în iulie 1942 și închisă la Auschwitz-Birkenau, a murit o lună mai târziu în lagăr.

Cărțile ei sunt publicate de Editura Polirom: Dușmanca.Balul (2015), Suita franceză (2014, în parteneriat cu Editura Hasefer), Neînțelegerea (2014) și Editura All: Clocotul sângelui (2011).

A primit, în 2004, premiul Prix Renaudot, pentru cartea Suita franceză, premiu acordat pentru prima dată postum.

Un fragment din Dușmanca:
“Povestea lor de iubire a fost una ciudată, fără un cuvânt de dragoste, fără un plan de viitor. Gabri avea destulă minte cât să nu viseze la posibilitatea de a se căsători cu Jenia sau de a fugi cu el, sau să‑şi imagineze vreo soluţie pentru aventura lor. Vedea bine că nu exista nici una. El era străinul, cel aflat în trecere; putea să dispară din viaţa ei la fel de brusc cum apăruse, ştia foarte bine. De altfel, nici măcar nu era sigură că‑l iubea. Nu se emoționa deloc când îşi zicea că probabil avea amante. Era bolnav, trist? Astfel de lucruri o enervau doar dacă nu venea la întâlniri sau se arăta prost dispus, taciturn, posomorât. Totuşi, era captivată de el, de magia primelor sărutări şi uneori i se părea că se rostogolește pe o pantă, spre o ţintă pe care n‑o vedea… pe care nu voia s‑o vadă…Se întâlneau aproape în fiecare zi. El îi vorbea prietenos, cu glas domol. Apoi tăcea brusc şi, în întunericul unui taxi, în umbra saloanelor de ceai, se arunca asupra ei, o strângea în braţe gata s‑o frângă şi îi strivea gura cu sărutări furioase. Apoi rămânea nemişcat, cu capul sprijinit de inima pe care o auzea bătând repede sub rochia subţire, şi murmura cuvinte într‑o limbă sălbatică şi dulce pe care ea n‑o cunoştea. Gabri se cuibărea în căldura lui, fără teamă, fără ruşine, ca un mic animal domestic, iar el gusta de pe buzele proaspete ale copilei o plăcere profundă şi subtilă, pe care nici o femeie nu i‑o mai dăruise până atunci.Într‑o zi, după ce merseseră mult timp pe Champs‑Élysées, în lumina trandafirie a unui amurg de mai, fata îi propuse să‑l însoţească până pe strada Fontaine, unde locuia el. În ziua aceea, Gabri se simţea tulburată de o emoţie extraordinară, senzuală, tandră. În taxi, îi întinse mâinile şi buzele. De la o vreme, el părea tot mai nervos, mai preocupat ; nu venise la întâlnire de mai multe ori. Atunci, ea îi trimisese scrisori lungi, în care i se plângea de singurătate. Scria că e „atât de singură, atât de singură“ în casa aceea mare „unde nimeni n‑o iubea“, vorbea despre mama ei egoistă şi indiferentă, despre tatăl ei taciturn. Apoi îi scria cuvinte de dragoste, pe care le folosea cu un cinism ingenuu. Punea în toate scrisorile un strop de sinceritate şi mai ales multă literatură, mult artificiu inconştient. El venea din nou la întâlnire, dar era cu fiecare zi mai preocupat, mai tăcut, cuprins de un fel de ardoare tristă şi pasionată.”