Deschizi ochii.El îi pune eşarfa galbenă în dreptul gurii. Se simte legată de el. O linişteşte.Va fi bine. Închide ochii. Fibrele eşarfei se agaţă de cutele buzelor uscate, iritând-o. Îi vine să ucidă. Braţele lui bine-făcute îi aşează capul.
Deschizi ochii. Valurile se lovesc de zid. Își caută trupul. Pulsul îi creşte. Se înspăimântă. “Unde sunt? De ce nu mă găsesc? Ce se întâmplă cu mine? mă dor ochii!” Sunt frânturile de întrebări ce reverberează cavitatea craniană cufundată în amurgul după-amiezii.
Deschizi ochii. El stă gol, lângă ea. O priveşte. Vederea sânilor ei îi întăreşte sexul. I se face greaţă. Îşi spune că dacă nu ar fi eşarfa, ar voma ouălele fierte potrivit, cum îi plac lui; ea le preferă tari. Tari, cu un pic de sare şi pâine de secară. Trebuie să scape. Începe să conştientizeze poziţia mâinilor ei. Sunt reci. Reci şi uscate. Amorţeala îi provoacă frisoane.
Deschizi ochii. El stă în picioare, la marginea patului, cu sexul întărit. Urmele mâinilor lui umede nasc repulsie. Vrea să ardă locurile pe care le-a atins.
Cand va muri îşi va cumpăra un magazin de antichităţi. Se înserează. Măcar chipul nu îl va mai vedea. Ţintuită cu ochii-n tavan, îl va simţi timid, ritmic, provocându-i o durere uscată. Va începe să gâfâie. Vena de la tâmplă va începe să-i pulseze mai tare, cu cât pătrunde mai adânc. Se va opune. Îl va respinge. Asta îl va întărâta mai tare. Fiecare pătrundere va genera o undă de şoc, ce-i va zgudui intestinele. E ca atunci când era însărcinată şi reflexul de vomă apărea în preajma mâncării gătite de el.
Criza mea de nervi, urmată de zbaterile stomacale, îl încântă. Aşa poate avea grijă de mine. Îi place. Îi port progenitura. Poate aşa îmi va da pace. Îmi va lăsa rănile nepansate, să se vindece de la sine?
Deschizi ochii. Acum nu mai e acel animal tâmp, docil şi servil. Nu mai găteşte. Nu mai zâmbeşte blând atunci când las şerveţele demachiante aruncate pe lângă coş, în baie.
Deschizi ochii. Acum îşi satisface necesităţile fiziologice. Vrea să posede, să deţină. Legăturile de la capul patului îi creează senzaţia de putere, îi excită orgoliul ţinut în frâu de lanţurile existenţialiste ale femeii pe care nu o înţelege.
Deschizi ochii. Acum e în putere. Simte că poate distruge tot ce atinge. Pătrunde mai adânc. Răscoleşte trecutul. Răscoleşte-n viscerele ascunse de soare.
Sămânţa e caustică. Fierbinte şi caustică. În locul acesta nu va mai creşte nimic.
“Pustii-voi pământul vostru aşa încât să se mire de el vrăjmaşii voştri care se vor aşeza pe el.”[1].
– În ziua nunţii mele îmi port în pântece copilul mort.
– Nicio femeie de aici nu a pierdut vreo sarcină, îmi şopteşte sora decedată.
“Raiul de deasupra noastră e un val de umbre.
Şapte trepte spre paradis, cu care ne umplem pieptul.
Primăvara creşte în noi când lacrimile noastre se topesc
Chiar şi deşertul înfloreşte într-o viziune a paradisului.”[2].
Plâng.
Plângi.
Plângem.
Deschizi ochii. Linia morţii se suprapune pe linia iubirii. Îţi înfigi unghiile sidefii într-un trup cadaveric. Rupi bucăţi infinite de carne, care o dată ce încep să şiroiască, cu sânge translucid, dau naştere la cohorte de chipuri ale necunoscuţilor întâlniţi la metrou, la semafor, adunaţi în capul tău şi pe care i-ai ignorat cu speranţa că vei reuşi să uiţi oraşul.
Odette a devenit odioasă. Pe Champ-Elysee se defilează. Zgomotele mulţimii alcătuiesc o simfonie de voci ce reverberează în asfalt şi-n cer.
Deschizi ochii. Necunoscutul din vagonul 2 al metroului, ce merge spre Nord, te sărută. Îl laşi. Îl studiezi. Mărul lui Adam îţi sare în ochi. Încă e întreg. Nu a muşcat nimeni.
Deschizi ochii. Cafeaua neagră amară baută dimineaţă îţi stârneşte discomfort intestinal. Un măr ar rezolva problema. Muşti.
Deschizi ochii. Necunoscuta blondă te priveşte insistent. Albastrul ochilor ei te învăluie, înnecându-te. O iubeşti. Nu ştii de ce, dar o iubeşti. Vrei să-i mângâi uşor formele acoperite de acel praf alb a cărui provenienţă nu o cunoşti, să îmbrăţişezi umbra corpului ei aruncată sub fereastra larg deschisă de la mansardă, prin care câteva ramuri de magnolie îşi întind copiii larvaloizi.
Necunoscuta blondă îţi şopteşte nimicuri la ureche. Te laşi… Închizi ochii. Căldura corpului ei te aduce până la limita nebuniei.
Deschizi ochii. Ai fost hrănită artificial cu postprocesări electronice şi fluxuri informatice filtrate de firewall-uri născute din refulările celor castraţi digital, celor cărora o adunătură de LED-uri, fire, siliciu şi plastic le oferă mai multă căldură şi afecţiune decât un sistem complex de muşchi, oase şi viscere mocirloase ce nu necesită energie electrică, scanări regulate şi protejare la apă.
Deschizi ochii. El …încheiere sau…?
-“Uită-te la mine,când vorbesc cu tine! Fir-ai să fii tu de târfă”. Obrazul stâng încă te mai ustură.
Priveşte-l! Înfige-ţi ochii în beregata lui de animal. Înneacă-l cu lacrimi fierbinţi. Uită-l în imensitatea deşertului Gobi, legat cu fire de argint de impulsurile electrice ale trecutului.
Deschide ochii!
[1]- Leviticul cap.26, verset 32
[2]-Cantec bosniac
[Foto]