O discuție cu Radu Paraschivescu este întotdeauna un prilej de redescoperiri muzicale și livrești. Iar ocazia oferită de lansarea la Cluj a ultimei lui cărți „Am fost cândva femeie de onoare”, publicată la Editura Humanitas, nu putea fi ratată.

Pe Radu Paraschivescu îl găsiți pe TV discutând despre limba română, visând prin Balta-Albă cum ar fi să trăiască la Roma și la Editura Humanitas unde se ocupă de porția de râs lumească.

Dar ca să nu mai lungesc vorba redau mai jos interviul pe care l-am realizat înainte de lansarea ultimei lui cărți prezentată la Librăria Humanitas Cluj.

Presa de azi nu prea o mai văd. E din ce în ce mai firavă  și pare să nu fi ieșit din criză odată cu restul societății. Sunt câteva fanioane, câteva steaguri care mai flutură și în rest o mare de improvizație și mediocritate. Eu văd lucrul acesta la paginile de cultură, câte mai sunt. Înainte, erau pagini de cultură care se ocupau, la capitolul carte, cu copierea textelor de copertă a patra și omul își punea inițialele dedesubt. Ziarele care aveau pagină de cultură, la ora asta, nu prea mai au: Adevărul încă mai are, dar nu știu pentru câtă vreme. Presa s-a împuținat, s-a șubrezit, mulți au plecat și fac altceva.

Și cititorii tradiționali și tradiționaliști au rămas fără materie primă. Nu-i o dramă, evident că o să se mute toată lumea în online, la un moment dat. Dacă nu s-ar întâmpla chestia asta, ar însemna că suntem la tăblițe, la papirus. No, dar pe mine mă neliniștește nivelul scăzut, cu excepțiile cuvenite. Nivelul de exprimare, de argumentare, de scriere pur și simplu este un nivel scăzut. Asta este impresia mea – poate sunt eu cusurgiu, pretențios – dar iau la întâmplare: emisiuni de sport, de la noi (DIGI Sport, n.n.) care suntem chipurile ăia buni, și le compar cu emisiuni franceze. Diferența este cosmică, ca de la cer la pământ.

Noi ne-am și obișnuit așa: stăm într-o gogoașă călduță, ne-am obișnuit să ne credem foarte buni, foarte liberi. Liberi suntem, dar nu folosim libertatea cum ar trebui. Diferența față de presa din Occident este strivitoare. Nu mai vorbesc de carte. Diferența față de publicul de carte și puterea de cumpărare a cărții e halucinantă. Piața noastră este de 60 de milioane de euro, [n.n. Ungaria de 123 de milioane], ea fiind jumătate cât România, iar Germania are 4 miliarde. Cât ești după Albania, este o problemă. [n.n. Ne-au luat și bulgarii]. Da, astea erau consolările noastre ritualice. Domn’le avem bulgarii și albanezii. Nu-i mai avem. Ne au ei pe noi.

Ei sunt printre puținii deșteptăței care au știut și să valorifice gropile de limbaj, să facă din ele brand, cu riscurile de rigoare. Pentru că te poți trezi cu cineva care spune că așa se spune corect. Dar ce fac ei acolo este greu de preluat și de alții și transformat într-un model de business și acuratețe scriitoricească. Sunt niște oameni cu entuziasm, niște oameni dăruiți, care știu să scrie, sunt vioi. Alte nuclee de presă sunt deja mineralizate, cu oameni blazați, care câștigă puțin, care merg pe minimă rezistență.

Da, am și citit niște anchete. Iarăși este una din insule. Dar sunt insulițe, deci nu știu dacă face masă critică, ceva de genul PressOne. Dela0, o platformă bună. Am și acolo oameni pe care îi cunosc, cu care am colaborat și i-am publicat. Ar trebui să fie mai mulți, pentru că este vremea lor. Ei pot să o facă.

„O minciună, regatul meu pentru o minciună. Îmi storc creierii, îmi frîng mâinile, îmi frămînt tot ce e de frământat și, la sfârșitul acestui număr de gimnastică a disperării, ies pe covertă cu o explicație beton.” – Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare.

S-ar ajunge la canibalism jurnalistic, cred. Adică ar fi frumos, ar fi romantic ca intenție, dar s-ar ajunge la un moment dat la baionetă. Pentru că în momentul când ai 17 platforme de exprimare bună, corectă și 170 de freelanceri de calitate, la un moment dat situația devine complicată. Și nu știi cum s-o rezolvi. Cum să-i plătești pe toți atât de bine încât să fie independenți financiar și să îți livreze materiale la același nivel. Ce facem, ne întoarcem la mecenat? Te întorci la marii pictori, care aveau duci, marchizi, sponsori, oameni acoperitori, care spuneau< fiți geniali și pictați, noi vă ținem casă, masă, bani>.

Nimic (râde). Mai iubesc din când în când. Aceeași persoană, e adevărat. Nu am viață personală. Eu am mai spus de câteva ori: animal de terasă nu sunt. Adică nu sunt nici sihastru, dar nu am chemarea asta. Nu am voluptățile astea de socializare frenetică. La televizor încep să mă uit, din fericire, ceva mai puțin. Și am viața compartimentată.

Nu prea mai sunt al meu. Dacă stau să calculez, 8% sunt al meu, restul al celorlalți, care sunt: Gazeta Sporturilor, Digi FM, Digi Sport, Digi 24, mama, Humanitas. Dacă nu e filmare, e redactare sau emisiune în direct. Dacă  nu-i emisiune în direct, e traducere de carte. Și dacă nu-i nimic din toate astea este ședință cu Gabriel Liiceanu (râde) … Am fost răutăcios. Nu sunt întâlniri de bătut apa-n piuă, chiar au un rost. Sunt și haioase, se glumește. Nu este o ședință a biroului politic executiv, e un schimb de idei, de poante, de ironii, de pastile, care face bine. Mai ales că, mai constată oamenii  încă o dată, Gabriel Liiceanu este om, nu altceva. Nu e nici monument, nici crocodil. E om pur și simplu.

Este greu de crezut, în primul rând, dar știindu-i pe americani ,așa cum am învățat și îi cunoaștem, devine plauzibil. Este greu de crezut pentru că nu pot să produc dovada. Și dovada există undeva îngropată, cine știe pe unde, dar nu am reușit să o scot la iveală. Am tot cotrobăit, pentru că vroiam să fac din diploma aia coperta volumului. Sigur că am luat lucrurile la valoarea lor de ceremonial. Pentru că americanii învelesc toate evenimentele pe care le fac în diplome, complimente, laude, acolade. Și atunci fiindcă eu eram singurul bărbat dintr-o mare de femei, asta a fost forma lor de umor. Altfel să facă abstracție de o mustață destul de stufoasă și pe atunci, să-mi dea o diplomă de onoare. Asta ca o mulțumire pentru interpretariatul pe care îl făcusem atunci. Da, cred că a fost și o formă de autoironie. Sau așa îmi place să cred.

Eu admir autoironia la oameni. O găsesc mai greu la americani, o găsesc mai ușor la englezi. Dar asta cred că a fost într-o măsură oarecare și autoironie.

-Thank you very much for your contribution to this conference, spune austriaca și mă trezesc că-mi întinde și mie o diplomă.

Fără fondul sonor al aplauzelor, scena are ceva straniu.– Radu Paraschivescu, Am fost cândva femeie de onoare.

Păi știu eu, se poate… Nu aș mai da-o jos; în primul rând m-aș speria eu. Am făcut de două ori experiența asta: odată obligat în mediul militar, altădată la sugestia cuiva. De fiecare dată efectul a fost catastrofic și am zis ca e mai bine așa. Adică nu ești mai frumos, dar ești mai puțin urât.

Știi cum le numesc eu? Invitație la nedreptate pentru că la întrebarea care îi cea mai frumoasă femeie din lume e ușor de răspuns: e Monica Bellucci. Aici lucrurile sunt limpezi. Așa va fi și peste o mie de ani. Dar când faci un clasament de cărți, de piese muzicale de tablouri, piese de teatru, de invenții, nu-i ok. Adică ierarhizările astea se schimbă de la o săptămână la alta dar pe o listă de musai aș pune Comfortably numb, Bohemian Rhapsody, Stairway to Heaven, Vincent al Don McLean, o piesă de la Journey – o formație subevaluată masiv, Dire Straits,Roger Woods.

Pe Radu Parschivescu îl poți vedea pe Digi24, îl poți prinde discutând despre fotbal în Gazeta Sporturilor sau îi poți citi confesiunile în “Am fost cândva femeie de onoare”  publicată la Editura Humanitas.