Two years before leaving home my father said to my mother that I was very ugly. The sentence was uttered under his breath, in the apartment that my parents, newly married, had bought in Rione Alto, at the top of Via San Giacomo dei Capri. Everything—the spaces of Naples, the blue light of a very cold February, those words—remained fixed. But I slipped away, and am still slipping away, within these lines that are intended to give me a story yet in fact are nothing, nothing of mine, nothing that has really begun or really been brought to completion: only a tangled knot, and nobody, not even she who at this moment is writing, knows if it contains the right thread for a story or is merely a snarled confusion of suffering, without redemption.

Cu doi ani înainte de a pleca acasă, tatăl meu a spus mamei mele că sunt foarte urâtă. Sentința a fost rostită sub răsuflarea lui, în apartamentul pe care părinții mei, recent căsătoriți, l-au cumpărat în Rione Alto, în vârful Via San Giacomo dei Capri. Totul – spațiile din Napoli, lumina albastră a unui februarie foarte rece, acele cuvinte – au rămas fixe. Dar m-am pierdut și încă mă pierd, între aceste linii care ar trebui să-mi ofere o poveste, dar de fapt nu sunt nimic, nimic de-al meu, nimic care a început cu adevărat sau a fost adus la bun sfârșit: doar un nod încurcat și nimeni, nici măcar ea, cea care în acest moment scrie, nu știe dacă firul potrivit pentru o poveste există sau este doar o confuzie înfricoșată a suferinței, fără salvare.