Interviuri — Timp de citire 4 minute
Ioana Nicolaie- Cartea Reghinei
Interviuri — Timp de citire 4 minute
Ioana Nicolaie- Cartea Reghinei
Cartea Reghinei este cel mai recent roman publicat de Ioana Nicolaie. Deși cunoscută mai ales pentru volumele de poezie, Ioana Nicolaie a publicat și proză și cărți pentru copii.
Cartea Reghinei, alături de O pasăre pe sîrmă sau Pelinul negru își plasează povestea în lumea reală, a perioadei comuniste,a sistematizărilor industriale și a rafturilor goale de atunci și a inflației de după 1990. O perioadă unde frica, neîncrederea, trufia, prefăcătoria sunt stări cotidiene ce distrug țesătura relațiilor umane. În Cartea Reghinei vindecarea vine din lumea magică a credințelor populare care se întrepătrund în cotidian, oferindu-i sens și stabilitate.
Am discutat cu Ioana Nicolaie despre Transilvania, literatură și viața de scriitor.
Plasați povestea din Cartea Reghinei în Transilvania. Ca spațiu geografic, o văd alături de cărțile lui Attila Bartis sau Cartea Numerilor a Florinei Ilis. Considerați că aveți același substrat cultural?
Firește, pentru că ambii autori despre care vorbiți sunt biografic legați fundamental de Transilvania. Attila Bartis cred că are, într-un fel, exact sentimentul pe care îl am eu de distanțare care duce la o apropriere profundă și de altă natură care este necesară în literatură. Pentru că literatura este, firește, reconstruire, este iluzia realității, este transfigurare.
Discutam cu Attila Bartis despre ce înseamnă acasă, și îmi povestea cum pentru el Lăzarea (jud. Mureș), are această semnificație. Poartă Sângiorzul acest fel de semnificație pentru dvs?
Întotdeauna Sângeorzul este acasă, și ideea aceasta de acasă este foarte largă în cazul meu. Firește că acasă este acolo unde se găsește familia mea. Întotdeauna spun Acasă și la acel loc unde este copilul meu, unde este soțul meu. Dar întotdeauna când spun Acasă, este și celălat acasă unde este lumea mea, copilăria mea, spațiul în care am crescut și unde visez că mă voi întoarce, fie așa printr-o reconstruire continuă în literatură sau fizic. Visez să am o casă cândva acolo.
Cum mai arată Sângerozul acum? Eu cred că l-am văzut acum vreo 20 de ani.
Nu are nicio relevanță cum arată un oraș pentru că, firește, dacă am vedea orașele acestea celebre în literatură: Buenos Aires, Paris, Londra, am fi foarte dezamăgiți pentru că nu am găsi nimic din ceea ce ni se induce citindu-l pe Borges, de exemplu.
Noi am avea o cu totul altă percepție pentru că literatura face asta, fiecare oraș este construit prin emoție, prin stil, prin limbaj. El nu are de-a face cu ce este în realitate. Ce vedeți dvs, dacă mergeți la Sângeorz, este cu totul diferit de ce văd eu când merg acolo. Chiar mi s-a întâmplat de curând un lucru simpatic. Un prieten de-al meu, un scriitor, a mers într-o tabără de literatură organizată acolo și întâmplător eu fusesem cu două săptămâni înainte. Trecusem prin bietul meu oraș, care era distrus, cu străzi cu cratere, se făcea o sistematizare. Totul arăta ca după război. Și mă gândeam că prietenul acesta a ajuns în locul despre care scriu eu și pe care eu îl simt atât de intim și a nimerit în ceva oribil, care te agresează vizual. (râde). Așa că cum pot repera eu asta? Nu pot repara asta, i-am trimis doar un mesaj și i-am spus că nu acela este Sângeorzul. Sangeorzul este cel pe care o să ți-l arăt eu cândva și o să te însoțesc. Fiecare dintre noi decupează bucăți de lume pe care le poartă ca pe niște platoșe invizibile în locurile prin care merge.
Spuneați într-un interviu că aveați o cursă cu moartea, nu cu viața, când ați scris Cartea Reghinei.
Da, este o carte foarte biografică, foarte intimă. Este cartea care m-a consumat cel mai tare. Personajul, această Reghina este o transfigurare a propriii mele mame pe care am vrut să o salvez. Mi s-a părut că este de datoria mea să fac asta și să o fac cât mai repede.
Nici nu întind bine cămășile pe sârmă, că și îngheață. Se umplu cu cine știe ce făpturi nevăzute, se fac ţepene, iar când încep să trosneascămă gândesc că poate chiar trupul meu întreg, nemaivăzut de mare, se strânge acolo și, pentru o vreme, încearcă să priceapă. Ioana Nicolaie- Cartea Reghinei
De a salva memoria și povestea?
Și pentru că mama a avut un atac cerebral acum 3 ani și o perioadă, verile, am mers și eu, făcând prin rotație cu frații mei, ca să stau cu ea. A sta cu un om în această situație înseamnă lucruri pe care nu le înțeleg decât oamenii care trec prin așa ceva. Înseamnă că de la 7 dimineața până la 11 noaptea faci lucruri care țin de gătit, infirmerie, toate lucrurile pentru care nu ai fost pregătit în viață. Ai grijă de un corp straniu, care este al cuiva foarte apropiat și apare și un fel de comunicare incredibilă. Și a fost momentul, cel puțin în primul an, când mama mai putea vorbi, mi-am adus aminte tot felul de lucruri. Lucruri pe care mi le-am notat într-un jurnal. Când am scris Cartea Reghinei nici nu am deschis jurnalul acela. Dar eu știu că există și că mă voi duce către el altădată.
Cartea am scris-o dintr-o suflare, reconstruind cumva lumea interioară- povestea ei, biografia ei- încercând să-i dau și suspansul narativ. Nu există carte de proză fără punct culminat.
Spuneați că viața dvs este încărcată și viața de scriitor implică muncă și disciplină. Cum împăcați viața de familie cu cea de scriitor? Multe femei când devin mame își pun viața pe pauză.
Chiar și-o pune. Lumea știe asta. Este complicat pentru orice mamă. Am scris în Cerul din burtă, unde vorbesc despre ce se întâmplă înainte de a veni copilul pe lume. Ce se întâmplă după, este tăcere când ești artist sau chiar om de afaceri. Creșterea unui copil înseamnă dedicație foarte mare, de aceea un timp ești prins într-o poveste pe care nu o poți schimba. Întrăm în social, dar este foarte bine că în unele țări, în Germania de pildă, sunt gândite politici extraordinare de ajutor pentru femeile care au slujbe și au copii mici. Acolo poți să-ți duci copilul la grădiniță, de la câteva luni, unde copii de diferite vârste stau împreună. Și este normal așa și natural ca un copil să nu fie perceput ca o greutate în familie. În România nu avem aceste metode de a ajuta familia care are un copil.
Cartea Reghinei are un întreg inventar de regionalisme dar și haine(ie, ștergar, păretar). A fost căutat acest ansamblu de informații printr-o dorință de a le salva pentru generațiile tinere?
Nu, este o necesitate care ține de context. Este ingredientul care face spațiul și lumea verosimile. Fără asta ai fi într-un loc artificial, care nu te-ar duce prea departe. Îi trebuie și astfel de lucruri. Personajul este dintr-o astfel de lume și este normal ca toate aceste lucruri să apară, dar, ați simțit foarte bine, este și nostalgia mea, a scriitorului, a copilului care a simțit într-o vreme, parcă dintr-o altă viață, cum este să pui mâna pe peretele lângă care dormi și acel perete să fie învelit în trandafiri cusuți roșu pe negru de mama.
Este o scenă care mi-a plăcut foarte mult, este scena lămpii din carte. Sunt luminile care se împrăștie într-o cameră unde există o lampă. Noi nu mai avem experiențe de felul acesta. Le știm de la lumânare, dacă întâmplător ne cade tabloul electric. Aprindem o lumânare și simțim ceva misterios: este o lumină portocalie și stăm vrăjiți și ne vine să povestim. Firește, pentru că mii de ani am trăit așa. Memoria noastră arhetipală funcționează. Suntem un conglomerat, dacă ne luăm după Jung, avem amintiri din cine știe ce străvechime. Toate sunt acolo, în mintea noastră, cum este să vezi o lampă care este aprinsă și lumina ce joacă pe perete.
Câteodată când dau autografe, scriu acolo pe carte: “Este o poveste care este spusă pe sfert”. Ea nu este toată aici. Toată poate fi completată de fiecare cititor. Fiecare cititor are poveștile lui, fiecare cititor are amintirile lui sau lucruri asemănătoare. Am avut foarte multe mesaje pe care eu le păstrez într-un document digital, cred că am ajuns la vreo 10 pagini. Este foarte impresionant, pentru că sunt oameni care vin din citadin, dintr-o cu totul altfel de biografie, au cu totul altfel de viață și care îmi scriu că simt că viața lor se suprapune peste cea a Reghinei.
Reghina este o femeie simplă, care trăiește într-o lume arhaică aproape, unde oricum miturile sunt încă vii, funcționează tot felul de reguli.
Prima casă-i mai jos, după dâmb, iar în partea asta, dincolo de bazine, se mai găsește o casă. Pe lângă ea am trecut ieri când l-am dus pe Damian la gară. Pășesc pe lângă răchiți, port sandale de pânză, ulita e mocirlită în părţi, roți de căruțe scot mereu apa din șanț. Un cărăbuș se zbate ca o morișcă, iute, iute, acuși o să dărâme lumea. Începe cu mine, mă simte ca pe-un arc, merit niște bobârnace. Are spinare ca de cafea, i-o văd dintr-o parte. Ce zi înmuiată în lumină! Ioana Nicolaie- Cartea Reghinei
Bio:
S-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud.
A publicat mai multe volume de versuri (Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către Uniunea Scriitorilor „Cartea Anului“ 2013), antologia Lomografii, patru romane (Cerul din burtă, O pasăre pe sârmă, Pelinul negru şi Cartea Reghinei) şi literatură pentru copii (Aventurile lui Arik, Arik și mercenarii și Ferbonia).
A fost nominalizată la premii naționale și internaționale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat, în 2013, în suedeză și în 2014, în bulgară, iar O pasăre pe sârmă, în sârbă. Autoimun a apărut în bulgară, în 2016. A fost inclusă în cincispre zece volume colective românești (Ferestre ’98, 40238 Tescani, Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiță, Cartea simțurilor, Bucureștiul meu, Scriitori la poliție etc.) și în numeroase reviste și antologii străine (Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée, New European Poets, An Anthology of Contemporary Romanian Poetry etc.).
Invitată pentru lecturi și conferințe la numeroase festivaluri naționale și internaționale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN România. via Humanitas
