Am discutat cu scriitoarea Ioana Pârvulescu despre cea mai recentă carte a ei, “Inocenții”, publicată de Editura Humanitas, dar și despre lecturi și antologia de amintiri din perioada comunistă- “Și eu am trăit în comunism”.

Dar nu are rost să o lungesc așa că cel mai bine trecem la interviu:

Motto-ul cărții este o frază pe care Alioșa o spune copiilor chiar la sfârșitul romanului și le spune să țină minte bine aceste amintiri pe care le-au trăit împreună; pentru că cine știe când le vor fi de folos și chiar își vor găsi salvarea în ele. Mi-am dat seama că și eu am asemenea amintiri. Desigur ele sunt transfigurate, nu sunt strict la mâna întâi. Nu sunt memorii, nu am scris memorii, dar aveam amintiri din copilărie interesante care puteau deveni subiect de roman și așa am și făcut.

Mai greu a fost în vocea melancolică decât în vocea fetiței. Mi-a fost foarte ușor să mă pun în pielea fetiței naive, pentru că cred că mi-am păstrat o doză de naivitate, tind să judec lumea cu ochi inocenți și desigur apoi, vrând-nevrând, o corectez cu imaginea pe care o am astăzi despre lume. Dar mult mai atrăgătoare este cea în care nu mă aflu. Pentru orice scriitor, cu cât e mai greu pariul cu atât mai atrăgător este. Pentru mine întotdeauna a fost așa, inclusiv și la traduceri. Am tradus mereu cărți de poezie mai degrabă decât de proză. Pentru că acolo e mult mai dificil și trebuie să găsești și rima și după aceea trebuie să găsești rimele lumii și, iată, fetița rimează cu femeia de mai târziu. Una este veselă și naivă deși începe să treacă prin încercările dure ale vieții, cealaltă este mai înțelepțită de viață, dar are în continuare nevoie de această rimă a ei din copilărie.

O mulțime de lucruri frumoase. Sigur îl recomand oricând pe Thomas Mann, pe care îl reiau cu mare plăcere. Am citit Julian Barnes- Zgomotul timpului. Am citit mult Ian McEwan în ultimul timp.

Toate sunt necesare, dar mie un asemenea tip de carte cum este Și eu am trăit în comunism adică o carte făcută din fragmente de viață cotidiană mi se pare nu numai necesară dar și mult mai eficientă. Ajunge mult mai ușor la public, iar lucrul acesta l-am experimentat și verificat cu mulți ani înainte de a apărea cartea aceasta. Adică din ’90 încoace, char și înainte de ’90, dacă apucam să mă întâlnesc cu străini. Și am văzut că toți reacționau la povești. Nu le venea să-și creadă urechilor, nu își închipuiau că lucrurile sunt atât de absurde și atât de dificile și atât de ciudate și din cauza aceasta erau și convinși în momentul în care auzeau aceste lucruri.

Ori chiar cei tineri care poate că sunt adeseori plictisiți de cât aud pe tema asta. Chiar ei au citit cartea ca pe o carte pasionantă care te face să râzi și să plângi. Mi-a trimis cineva, un tânăr, o reacție la cald și chiar el a spus că aceasta ar trebui să intre în manuale, pentru că este convingătoare, este eficientă și în sfârșit s-au lămurit și ei, de fapt, cum era. Pentru că așa, auzind de la unul de la altul, era mult prea puțin, dar aduse la un loc aceste povești scurte, foarte expresive, fără literaturizare și fără niciun pic de transformare sunt mult mai puternice.

OANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, ediţia a doua, 2007), În intimitatea secolului 19 (2005), În Ţara Miticilor (2007, ediţia a doua, adăugită, 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012). Romanul Viaţa începe vineri a apărut în 2011 în limba suedeză şi este în curs de traducere în alte cinci limbi europene.