Librarii recomandă cărți în vremuri de pandemie

Librarul este o specie de cititor care se plânge că nu are vreme de citit, dar adună cărți.

Ca fost librar, pot confirma această zicală care circula, la un moment dat, în mediul librăresc-cultural. Întradevăr, librarul este într-o postură nefastă: știe ce cărți noi se publică(uneori cu câteva zile, săptămâni înainte) dar trebuie și să citească câte ceva despre aproape fiecare carte din librărie.

În plus, și librarii sunt oameni și au autori preferați pe care vor să-i citească în totalitate.

Pe lângă atribuțiile logistice și admistrative dintr-o librărie, librarul este cel care îți poate recomanda o carte când ești într-un impas. Unii librari ajung mici enciclopedii, pot să zică câte ceva despre multe cărți, iar alții, se specializează pe diferite domenii sau genuri literare: carte de copii, istorie, artă.

Am întrebat librarii din țară ce recomandări de lectură ne oferă pentru aceste zile de carantină.

Pentru zilelele în care suntem obligaţi să călătorim mai mult în lumi ficţionale, am două recomandări de cărţi foarte potrivite. De copil, m-au fascinat basmele ruseşti, aşa încât, când mi-a picat în mână cartea Zâtul, de Tatiana Tolstaia, apărută la editura Curtea Veche, anul 2020, am citit-o pe nerăsuflate. Într-o atmosferă post-apocaliptică (ironic, nu?) realitatea şi pericolele instaurării unei dictaturi îmbracă forma unui basm. Probabil pentru a fi mai uşor suportabile. Cât de mult contează ajutorul într-o societate care e nevoită să îşi reia viaţa de la zero, şi în ce moment acest ajutor devine control asupra respectivei comunităţi? Consider cartea un „semnal de alarmă”, dar şi o interesantă reconfirmare a cuvintelor lui Dostoievski: „Frumuseţea va salva lumea”. A doua recomandare este cartea Melancolia, de Mircea Cărtărescu, apărută la Editura Humanitas, anul 2019. Dintotdeauna am considerat că acest om trăieşte într-o altă lume. O lume construită de el, una interioară, fascinantă, incomprehensibilă. Prin accesul, măcar parţial, într-un astfel de univers, putem profita şi crea propria cheie, una care să ne ajute să trecem mai uşor peste schimbările majore ale unei societăţi în continuă transformare.

Regele Solomon de Romain Gary (Émile Ajar), Editura Polirom, 2019. Traducere din limba franceză şi note de Daria Laura Bârsan

Ca şofer de taxi, Jean întîlneşte zilnic zeci de oameni ciudaţi. Totuşi, nimeni nu-l întrece pe Solomon Rubinstein, „regele pantalonilor”, care a făcut avere din prêt-à-porter şi îşi ocupă timpul sărind în ajutorul celor care trăiesc în mizerie sau care suferă de singurătate. Omenirea aşteaptă de prea multă vreme să fie consolată şi are nevoie urgentă de un Mesia. Cu modestie, domnul Solomon îşi asumă, chiar dacă temporar, rolul de Mîntuitor, luîndu-şi şi un tînăr discipol, pe Jean, un adevărat „autodidact al angoasei”. Cei doi se străduiesc să compenseze nedreptăţile vieţii şi să le dea deznădăjduiţilor care sună la centrul de apel non-stop organizat chiar în apartamentul regelui pantalonilor sentimentul liniştitor că cineva veghează mereu asupra lor şi este acolo să le întindă o mînă de ajutor. Însă nimeni nu are mai mare nevoie de ajutor decît domnişoara Cora Lamenaire, o celebră interpretă din timpul ocupaţiei germane, femeia pe care Solomon Rubinstein o iubeşte cu o pasiune violentă de jumătate de secol. Publicat în 1979, sub pseudonimul Émile Ajar, romanul Regele Solomon este considerat de mulţi, datorită ironiei deconcertante şi paradoxurilor irezistibile, capodopera lui Romain Gary.

Neliniște de Linn Ullmann, Editura Polirom, 2020. Traducere din limba norvegiană și note de Ovio Olaru

Un artist obsedat de muncă şi punctualitate, care scrie, se plimbă cu bicicleta şi vizionează filme în cinematograful lui improvizat după un program bine stabilit, şi o fetiţă cu picioare subţiri şi genunchi ciolănoşi care îi dă rutina peste cap în fiecare vară. Un bărbat dificil şi plin de idiosincrazii, ca toţi bărbaţii din filmele lui, pentru că el este Ingmar Bergman, cineastul colosal, iar fetiţa e chiar fiica lui, rodul iubirii fulgerătoare dintre Bergman şi Liv Ullmann: actriţă celebră, mamă, iubită, dar niciodată soţie. Traversînd crîmpeie din copilăria şi adolescenţa fiicei, pînă la maturitate, cînd, devenită ea însăşi mamă, surprinde cu precizie şi duioşie ultimii ani de viaţă – marcaţi de senilitate, neputinţă şi revoltă – ai marelui regizor, romanul spune povestea sfîşietoare a unui copil singuratic, nerăbdător să crească şi a unor părinţi boemi care şi-ar fi dorit mereu să fie doar copii. Un tablou emoţionant al relaţiilor complicate de familie, presărat cu tandreţe şi umor, Nelinişte este totodată o meditaţie asupra bătrîneţii, dar şi a legăturii profunde dintre memorie şi limbaj, realitate şi ficţiune şi a nenumăratelor discursuri, adeseori contradictorii, care construiesc identitatea fiecăruia dintre noi.

Cartea vieților mele, Aleeksandar Hemon, Black Button Books, 2018. Traducere de Anca Dumitrescu

Cartea vieților mele este despre încercarea de a-ți construi o viață într-o țară care nu e acasă atunci cînd te trezești exilat fără voia ta, în timp ce familia și prietenii sînt acasă, în plin război. Prins între două lumi și două orașe, Aleksandar Hemon scrie extrem de sincer despre viețile sale, iar umorul lui, cu ironia și autoironia care ne ajută să trecem prin cele mai grele și nesigure momente din viață, este cel care ne face să zîmbim atunci cînd ne pufnește plînsul și să dăm pagină după pagină, pînă la final.

Zen și arta reparării motocicletei, de Robert M. Pirsig, editura Polirom, 2013. Traducere din limba engleza de Bogdan Perdivara

Contextul actual m-a făcut să scot din bibliotecă Zen şi arta reparării motocicletei, romanul fiind o meditaţie asupra felului în care putem descoperi sensurile profunde ale existenţei într-o lume tot mai confuză. Călătoria emoționantă pe care tatăl o face cu fiul său prin nord-vestul Americii este ceea ce am nevoie zilele acestea pentru a trăi libertatea unei călătorii prin paginile cărții și pentru a-mi bucura spiritul.

Cântec lin, de Leila Slimani, Pandora M, 2017. Traducere din franceză și note de Nadine Vlădescu

O carte apăsătoare, deși îi cunoști finalul încă din primele două paragrafe, parcă încă mai speri, încă te gândești că poate te-ai înșelat. Acțiunea nu iese cu nimic din comun, Myrian, mamă cu doi copii mici, se hotărăște să angajeze o bonă atunci când vrea să-și reia activitatea profesională. Soțul este destul de reticent la această schimbare și, totuși, Louise intră în familia lor. Ceea ce pare minunat la început se transformă încet, încet, în altceva. Și asta doar datorită scriiturii minunate, alerte, a autoarei, care reușește să scoată în evidență o mulțime de trăsături și reacții umane , punând accentul pe complexitatea vieții. Mi-a provocat diferite angoase și am empatizat cu Myriam de-a lungul întregului roman. Terapeutică pentru mine, poate și pentru alții.

Lumea tăcerii, de Jacques-Yves Cousteau, editura Art 2018. Traducere din limba engleză și note de Alfred Neagu

Deși cartea nu face parte din zona mea de interes, aș putea spune, într-o perioadă în care am avut nevoie de ceva, nu știam nici eu exact de ce, s-a lăsat chemată, a venit și nu a mai plecat. O carte mai degrabă lentă, atât prin descriere, cât și prin activitățile de scufundare în sine, dar pe care nu am simțit-o nici măcar un minut plictisitoare. E o carte vie, care mi-a deschis supapa pentru acest gen. I-au urmat alte expediții și alți deschizători de drumuri.

Jacques-Yves Cousteau, un visător incurabil din care “curge” dragostea pentru scufundare, scrie această carte alături de prietenul său, Frederic Dumas, și ajutat de James Dugan, fost corespondent pentru săptămânalul armatei, Yank.

Scufundări, invenții, specii de pești, angoase și explozii de uimire în fața lumii subacvatice, descoperiri despre rezistența corpului uman, despre nevoia de decompresie, mult timp necunoscută, și care a dus la schilodirea iremediabilă a fizicului, toate acestea sunt puncte de interes.  

Prietenul, de Sigrid Nunez, editura Art, 2019. Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo

Câștigătoare a National Book Award în 2018, cartea lui Sigrid Nunz, Prietenul, mi-a plăcut în mod desoebit. Cu numeroase referințe la cărți și la autori, romanul are mai multe idei în prim plan. Sinuciderea unui prieten bun și confruntarea cu doliul și cu toate temerile și remușcările pe care le poate simți cineva în această situație. Apoi apariția acestui câine gigant, un dog german, singurul care are și un nume în acest roman –  Apollo. Patrupedul pare la început un lucru împovărător în viața personajului feminin, dar până la final se dovedește a fi cel care o salvează din depresia pe marginea căreia se află. Deja am dezvăluit prea mult din acțiune, așa că nu vă mai spun decât că prietenia, sentimentul pierderii, dorul sunt prezente atât la nivel canin, dar totodată nu pot să nu zguduie și inima cititorului.

Despre copilărie cu Françoise Dolto, editura Philobia, 2016. Traducere de Cristina Livia Vasilescu

O urmăresc pe Françoise Dolto pentru scrierile ei de psihologie infantilă. Insă, deși este un cunoscut pediatru și psihanalist francez, această carte este lipsită de rigiditatea știițifică. Scrisă la îndemnul fiicei sale, Catherine, sub forma unei autobiografii, este plină de gingășie, de umor, de curiozitatea din copilărie, pe care nu a pierdut-o nici la vârsta adultă. Iși amintește cu lux de amănunte și povestește o serie de întâmplări și gânduri care i-au trecut prin cap când era mică și promisiuni pe care și le-a făcut ei însăși și le-a respectat când a ajuns adult, despre dorința ei de a deveni “medic de educație”. În prim plan se regăsesc ideile ei despre credințele copiilor, despre relațiile lor cu obiectele, cu timpul, cu ințelegerea lumii în sine, însă în cele 116 pagini regăsim și povești despre familia ei, despre discriminarea de gen, despre susținerea părinților, despre război. O carte plină de candoare, veselie, amintiri și proiecții.

Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat, Polirom, Iași, 2015. Traducere din limba engleză de Vali Florescu

Axl și Beatrice sunt două dintre personajele lui Ishiguro pe care le îndrăgesc cel mai mult. Doi bătrâni care pleacă într-o călătorie, departe de singurătate și ceața pe care a lăsat-o războiul în istoria Angliei. Acțiunea acoperă intervalul eliptic din istoria Angliei, de la retragerea armatei romane până la cucerirea nomandă din 1066. Ishiguro umple acest vid cu decizia celor doi de a pleca într-o călătorie în căutarea unui fiu ipotetic. Romanul nu se rezumă doar la poveste sau atmosferă, deși întâlnim multe fețe ale mitologiei britanice precum Sir Gawain, unul dintre nepoții regelui Arthur, ci mai degrabă e un roman care prezintă uitarea ca metodă de coping într-o lume în care ceața războiului nu s-a ridicat. Sir Gawain, ultimul dintre Cavalerii Mesei Rotunde apare aici ca un bătrân senil, paranoic, o figură care mi-a dat la început impresia unui bufon, un fel de Don Quijote britanic. E un roman care se desfășoară lent, cu doze echilibrate de umor și melancolie, un roman care jonglează între realitatea istorică și ficțiune, care îți dă senzația unei întoarceri la origini, într-o lume aparent fără trecut în care personajele se mișcă sperând să își (re)găsească identitatea. Inocența personajelor, în contrast cu trecutul lor (dezvăluit încet pe parcursul cărții), nu face nimic altceva decât să adauge gravitate narațiunii.

Ahmed Saadawi, Frankenstein în Bagdad, Editura Paralela 45, Pitești, 2019. Traducere de Cătălina Stanislav

Până să citesc romanul lui Saadawi, istoria recentă a Irakului a fost un total mister pentru mine. În starea lui actuală, statul nu e decât un hibrid creat de țările invingătoare din Primul Război Mondial. Cartea arată o perspectivă irakiană a unui stat care pare că și-a pierdut liniștea, prezintă un Bagdad al anului 2005, după înlăturarea dictaturii lui Sadam Hussein. Aflat la limita dintre vis și realitate, romanul amintește de stilul lui Marquez, transferat aici în literatura Orientului Mijlociu arab. Monstrul, inspirat de romanul lui Mary Shelley, nu e nimic altceva decât un hibrid alcătuit din corpurile victimelor violenței teroriste într-o continuă căutare de a se răzbuna. Sunt multe pasaje care mi-au rămas în minte după lectură, însă poate cel mai puternic ar fi declarația monstrului: Pentru că sunt făcut din părți din oameni din medii diverse – etnii, triburi, rase și clase sociale – eu reprezint amestecul imposibil la care nu s-a ajuns niciodată în trecut. Sunt primul cetățean irakian adevărat. Textul e ușor de citit, o combinație între genul horror și satiră socială. Nu lipsesc desigur nici comicul și carisma orientală, care se suprapun cu tragismul evenimentelor și al mesajului. Probabil că cel mai atractiv la această carte e faptul că îți rămâne un gust plăcut-amar la final, lăsându-te să te întrebi: Unde se oprește violența?Mai există speranță în a scăpa de corupție și violență pentru această parte a lumii?.

Neil Gaiman, Zei americani, Paladin, 2014. Traducere din limba engleză de Liviu Radu

În stilul lui accesibil și jucăuș, Neil Gaiman aduce împreună mituri europene „uitate” de o societate contemporană consumeristă, coruptă, lipsită de spiritualitate și simț etic. Deși e un roman consistent, glumele, dialogurile foarte bine conturate și acțiunea dinamică îl fac foarte ușor de parcurs. Gaiman crează o lume fantastică în care marile figuri mitologice ale lumii (Odin, Easter, Horus, Thoth, Kali etc.), ajunse pe pământ american, se chinuie să trăiască, fiind nevoiți să se lupte cu noii zei: (globalizarea, media, tehnologia etc.). Shadow e un semi-zeu, un personaj al cărui origine e incertă, un fel de punte între cele două categorii de zei, un fel de „om modern” care nu aparține niciuneia dintre ele în totalitate.

Observ că în materie de lecturi “se poartă” (se vorbește destul de mult despre) Ciuma, Orbirea sau Ferma animalelor. Nu m-aș grăbi să le atribui caracter de “previziune” vizavi de vremurile pe care le trăim. Nu cred că trebuie să le citim nici având în minte vreo astfel de asemănare. Sunt cărți mari tocmai pentru că scapă unor astfel de alinieri cu istoria (literară sau nu).

În paranteză fie spus, e amuzant (pe undeva nedrept dar și natural, probabil) cum atribuim, iată, o oareșcare “putere” literaturii, cum îi acordăm “credit” în astfel de contexte, cum ea pare relevantă (doar) prin unele analogii de acest fel.

Iar dacă tot vorbeam cu doi prieteni despre recomandări, două-trei gânduri despre două cărți: una la care mă întorc periodic (nu pentru recitire, pentru că nu recitesc decât dacă trebuie) pentru o “reîmprospătare” a lecturii pe care am avut-o cu ea, și una pe care am citit-o de curând și care mi-a plăcut în mod deosebit.

Așadar, Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa, unul din cei mai buni scriitori de secol XX, (în primul rând) poet portughez care a creat sub zeci de heteronime diferite atât ca stil, cât și ca viziuni asupra literaturii. E cartea pe care o recomand tuturor celor cu care vorbesc vreodată despre cărți (o găsiți la Editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Dinu Flămând).

Apoi, am citit de cum a ajuns în librării, Copiii librăresei, noul roman scris de Veronica D. Niculescu și apărut la Editura Polirom. Mi se pare un text diferit în ce privește perspectiva asupra anilor ’80: e o carte extrem de caldă, care emană în același timp putere, solidaritate, dar și singurătate. Aveți acolo un personaj feminin complex, sensibil, cu o interioritate extrem de bine conturată pe tot parcursul romanului. De citit pe-ndelete, într-o stare de calm și acceptare atât față de noi, cât și față de ceilalți. Stare care oricum ne-ar face (un pic de) bine în situația de față, nu?

Nu prea voiam să încep să citesc Mama Noapte de Kurt Vonnegut din simplul fapt că era ultima carte tradusă în română a autorului american de care nu atinsesem. Dar, stând acasă, nu am mai rezistat și nu am fost dezamăgit. Este despre un american care este judecat de israelieni pentru că ar fi contribuit din plin la ororile Holocaustului din postura de crainic de radio din Berlin. Dar aceasta intrigă este doar o mască pentru a prezenta, cu o ironie subtilă, societatea postbelică plină de discrepanțe, derapaje iraționale, vorbele și faptele (inspirate de oamenii de decizie) nemaifiind filtrate de o gândire logică. De asemenea, protagonistul, Howard W. Campbell (prin care Vonnegut încearcă să intre în mintea naziștilor ce au reușit să fugă de aliați la terminarea războiului) își construiește de-a lungul romanului un caz al faptelor sale punându-și la îndoială umanitatea și puterea de a face diferența între binele și răul făcut (o angoasă specifică oricăruia a trecut printr-un eveniment traumatizant) ceea ce îl va determina să ajungă la o concluzie pe care o veți afla doar dacă citiți romanul :). Cu teme diverse, dar având constantă problematica umanității, Kurt Vonnegut, uneori tragic dar de cele mai multe ori cu mult umor, povestește extraordinar și merită toată opera lui citită, traduceri sunt la Editura Art și la Humanitas.

Alt autor care mi-a ținut companie în această perioadă a fost Brandon Sanderson. Deși încă tânăr, are la activ foarte multe scrieri de succes, cum ar fi seria Mistborn sau Stormlight Archive, și a fost desemnat să termine seria Roata Timpului după ce, din păcate, autorul său, Robert Jordan, a murit. Dar aici mă voi referi la volumul doi din seria Răzbunătorii, Firefight. Citind deja primul volum, Steelheart, nu am mai pornit de la premisa că este un simplu roman pentru adolescenți cu acțiunea într-un univers de supereroi (începusem să citesc primul volum doar pentru că avea numele lui Sanderson pe ea dar și așa, consideram că mă așteptam la cine știe ce). Povestea, în mare, este despre un adolescent, David, care asistase, în copilărie, la uciderea tatălui său de către un Epic pe care se răzbună în primul volum. Epicii sunt oameni care au primit superputeri și au subjugat lumea, fiecare împărțindu-și regiuni, orașe. David face parte dintr-o organizație, Răzbunătorii, care încearcă să oprească dominația acestor Epici. Până aici probabil și vouă vi se pare cam simplu și nu prea extraordinar. Dar în scrierea lui Sanderson nu intriga este punctul forte ci construcția narațiunii și universul construit în jurul ei. Este incredibil cum (aproape) orice din spațiul înconjurător ajunge să fie util sau vătămător pentru personaje și la fel de incredibil este felul în care descrie luptele, parcă ești transpus direct în acțiunea unui film. Fiecare lovitură are o contralovitură, fiecare superputere are o armă de împotrivire. Și, totuși, Sanderson te lasă cu gura căscată spre final când lucrul la care te aștepți cel mai puțin (sau poate nici nu l-ai gândit) „explodează” în fața ta. Ziceam că voi vorbi despre Firefight dar până la urmă am punctat despre felul de a scrie a autorului pentru structura aceasta o păstrează în toată opera sa. Așa că, mai ales dacă sunteți fain de fantasy și SF, recomand cu mare căldură cărțile lui Sanderson; sun publicate în română la Editura Art și la Editura Trei.

Nu puteam să nu recomand și un autor român și, chiar dacă am citit-o anul trecut, mai revin la ea  din când în când pentru că m-a fermecat. Este vorba de Omulețul din perete de Marian Coman. Această carte are un fir ascuns care împletește toate poveștile. Aș putea să o compar cu o camera imensă, cu o ușă pentru fiecare poveste. După ce ai intrat în fiecare poveste, puțin buimăcit, te întorci pe altă ușă în aceeași cameră imensă. Adunând poveste cu poveste, traversând cameră cu cameră, autorul te face, într-un fel, părtaș la actul creației întregului volum, populând camera centrală cu personaje care mai de care, ca la final această cameră să arate cu totul altfel, suprinzându-te înmărmurit în fața fantasticului. Mai multe nu spun, o carte pe care o recomand cu toată căldura, e publicată de Editura Nemira.

Photo by Susan Q Yin on Unsplash